- Acum mai vrei sa ma iei de nevasta?
- … nu mai vreau sa mai stiu cum gandesti.
- Ma stresezi, cred ca tu ai nevoie sa mergi la doctor!
- Am sa-ti explic ceva. Am citit foarte multe despre BPD de cand ai fost diagnosticata cu asa ceva in speranta ca te pot ajuta. La inceput cu oarecare teama si, treptat, am inteles ca de fapt suferinta este una reala si foarte multe persoane implicate in relatii cu altele diagnosticate cu BPD au incercat sa continue acele relatii si sa faca tot posibilul pentru ca lucrurile sa se schimbe in bine. Nu au reusit decat sa prelungeasca suferinta persoanei iubite proiectata asupra lor, iar cand nu au mai suportat durerea au renuntat efectiv la acea relatie pe care au ajuns sa o considere bolnava si de nerecuperat. Mesajul lor catre cei implicati in relatii asemanatoare era sa se ingrijeasca de ei si sa se indeparteze de o relatie care nu poate provoca decat suferinta.
- Vreau sa-ti spun ceva: eu nu te mai iubesc de ceva timp.
- Am inteles ce mi-ai spus acum, as vrea sa-ti zic mai departe.
- Ok, te ascult.
- Am citit despre cineva care si-a revenit dupa o perioada indelungata in care a suferit si a provocat multa suferinta persoanelor pe care culmea, le iubea! Acea persoana povesteste cum era realitatea ei atunci si cum a gasit drumul spre recuperare, spre constientizarea acelui eu autentic si nu a unuia fals, mereu altul in speranta ca va suferi mai putin… Dupa ce ai facut acea demonstratie cu pastilele am inteles ca de fapt realitatile nostre nu coincid, ca de fapt eu nu te pot ajuta pentru ca nu te pot intelege. Asa ceva nu este de inteles, un om normal nu face asta, oricat de mult ar suferi, un om normal nu demonstreaza nimic prin asta! Ma intrebam care e persoana de care m-am indragostit, cui i-am zis sincer “Te iubesc” si cine a simtit nevoia sa faca demonstratia respectiva si de ce…instinctul meu de conservare imi zicea sa ma indepartez si in acelasi timp citeam in continuu si discutam cu sora mea pe tema asta, faceam schimb de materiale, de articole de tot felul, de experiente impartasite de altii care au fost in situatii similare. Discutam ore in sir dupa serviciu si nu ajungeam la nici o concluzie. Oricat am incercat sa ne imaginam, nu-i gaseam acestui gest nici un loc in realitatea noastra, nu-l puteam incadra nicaieri in normalitate. Nu puteam renunta la ideea ca este o boala irecuperabila, am facut distinctia intre persoana si tulburare si am incercat sa aflu care ar fi tiparele acestui comportament autodistructiv. Ma asteptam sa aflu aceste raspunsuri de la tine insa nu primeam decat promisiuni ca totul va fi bine si fapte care aratau contrariul. Acelasi comportament nociv cu propria persoana si cu cei dragi. Din tot ce am citit, mi-am imaginat intr-un fel cum arata realitatea BPD: falsul eu care manipuleaza tot ce e in jur pentru a nu mai suferi, falsul eu care manipuleaza doctorul care vrea sa te faca bine si-i demonstreaza ca nu sufera de nici o boala, falsul eu care nu suporta sa nu fie in centrul atentiei oricand si oriunde, falsul eu care nu se vede decat prin proiectia lui asupra celorlalti, falsul eu care nu percepe realitatea ca un intreg odata ci ca fragmente mai mici din ea luate aleator…Mi-am imaginat-o si am pasit in ea cu gandul ca doar asa te voi gasi si voi putea sa discut cu adevaratul eu, caruia sa-i zic: ce cauti aici, de ce stai singur pe intuneric, hai pana afara, sigur sunt multe lucruri frumoase de vazut si de facut…
- Acum, culmea, dupa ce mi-ai spus toate astea, s-ar putea sa te iubesc din nou, dar …stii ceva, noi nu ne cunoastem!?
